„Aș dori să”, „aș fi vrut să”, „o să pot să…”

Întotdeauna am detestat condiționalul și viitorul.

Viața te învață să fii prezent la tot ceea ce ți se întâmplă, să participi, fie că vrei, fie că nu, la tot ceea ce te întâmpină, te schimbă, te face fericit, te distruge, te dărâmă. Te învață să fii prezent, fiind imposibil să știi ce va urma. Te obligă.

Urăsc tot ceea ce nu pot avea, urăsc că nu știu dacă va fi acolo la un moment dat, nu-mi place nici că nu știu la ce să mă aștept, nu-mi plac restricțiile pe care le impun drumurile prin viață sau, mai bine zis, pe care viața, de fapt, le impune… Detest să îmi doresc și să nu se schimbe nimic, detest să vreau și să nu se schimbe nimic, detest să am așteptări și să nu se întâmple nimic. Viitorul n-ar trebui să se mai ascundă. Uneori, măcar.

De ce să nu avem totul? Sau, măcar, ce ne dorim cel mai mult?

Vreau viitorul într-un colier la gât.

Vreau, acum, să uit de mine într-o barcă pe un lac nemișcat, nici măcar de respirația vântului.

Toleranța nu-și mai găsește locul în zilele noastre. Noi de ce să nu fim niște intoleranți?!

Pentru că suntem oameni, avem trăiri, sentimente, avem suflet, avem rațiune. Cu viața nu putem fi intoleranți, nu avem dreptul să nu-i tolerăm ridicolul, spectacolul, semnele, răcnetele, ultimatumurile. Putem, însă, să facem totul, să dăm totul, pentru ceea ce ne dorim. În prezent. Și pentru viitorul nostru.

 

M.