Când traversezi momente dificile, resimți singurătatea în cel mai cumplit mod.

Tot această stare, însă, îl întărește pe om, îl împinge pe culmi spre care nu tindea vreodată să ajungă. Are un mod ciudat de a o face. Îți amintește de feeling-ul acela ca „de la agonie la extaz”.

Te dărâmă, te aruncă undeva-jos, jos de tot, de unde nu crezi că ai să scapi vreodată, îți aruncă în fața ochilor numai ziduri, uși imposibil de deschis cu cheile tale, te îmbracă în negru, te înconjoară cu monștri dubioși ca balaurii din poveștile pe care le citeai în copilărie, îți udă obrajii cu cele mai amare lacrimi, îți îngreunează respirația, îți încarcă sufletul cu întrebări fără răspuns, îți îngheață inima. Îți încețoșează privirea, îți fură zâmbetul acela senin, îți umple mintea cu cele mai întunecate gânduri, îți distruge toți pașii făcuți până la un moment dat, te lasă fără resurse.

Vrei să-i scapi din mreje, să evadezi, să fugi, să nu mai simți, îți vine să urli, să strigi… Constați că n-ai către cine. Doar tu te auzi, simți, tu trăiești tot. Și, atunci, tot singurătatea îți arată nu că ești singur, îți demonstrează că ești singurul, de fapt. Singurul care poate face ceva, care poate schimba totul, care poate transforma povestea care părea fără ieșire într-una cu zâmbete. Și când înțelegi că nu ești singur, ci singurul, că, într-adevăr, te ai numai pe tine dar că lucrul acesta poate fi folosit în folosul tău, te ridici. Deasupra tuturor lucrurilor negative care te-au ținut în loc. Te ridici mai puternic, mai bun, mai încrezător în sine, mai ambițios, mai îndrăzneț, cu o viziune sănătoasă asupra tuturor lucrurilor ce te-au înconjurat, te înconjoară sau te vor întâmpina la un moment dat.

Și, astfel, începi să faci pași. Înainte.

M.