Când vrei să lași totul în urmă, riști să rămâi – primul – acolo.

Până constați că singura opțiune sănătoasă este să îți faci bagajul (cu TOT  ce voiai să lași în spate) și să mergi înainte.

Și o faci.

Ne atașăm de lucruri, locuri, povești, momente, trăiri, amintiri, iubiri, gânduri, umbre din trecut, ne atașăm de oameni. Nepotriviți.

Rămânem agățați inutil de tot ceea ce ne-a făcut bine la un moment dat, de orice ne-a ținut zâmbetul treaz înainte de culcare, de orice ne-a încălzit sufletul când era mai frig, de tot ce ne-a topit inima când ne înghețau lacrimile pe obraji, de cuvintele ce ne țineau de urât, de brațele care ne țineau vii. De privirea aceea care ne era vitală.

Rămânem agățați de tot ce ne-a făcut bine și a trecut.

Rămânem, de fapt, ancorați într-o neliniște interioară frigorifică, până când începe să doară. Și doare tare, de cele mai multe ori. Ne trezim ca dintr-un somn adânc și ne dorim, cu tot dinadinsul, să ne detașăm de tot, să lăsăm în urmă, să fugim de această dependență asumată până la un moment dat. Căutăm soluții, identificăm refugii, ne alimentăm cu speranțe, fugim cât ne țin puterile, privirile, ambițiile, visurile; fără rezultat. Cedăm, de fiecare dată. În loc să uităm, tânjim. Facem pauze dese și o luăm de la capăt.

Până când obosim de goana asta nebună despre care aflăm, cu timpul, că nu are nicio destinație favorabilă.

Constatăm, cum ziceam, că nu putem fugi de nimic din ce am cunoscut la un moment dat și, uite-așa, ordonăm lucrurile, le împachetăm elegant, le așezăm frumos, cu grație, închidem valiza și mergem mai departe.

Cu zâmbet,

M.

 

sursa foto: www.google.com