Pentru că mi-e dor de mare. Dor nebun… dor să simt dimineața nisipul ud, să mă plimb în picioarele goale pe țărmul rece, să mă trezească valurile spumoase, să simt vântul cum îmi mângâie părul, să calc pe covorul de scoici și să nu mă satur, să simt mirosul mării, să mă trezesc înaintea soarelui, să mă las întâmpinată de cel mai frumos răsărit, să-i zâmbesc.. Să privesc și să nu mă satur…
Mi-e dor să uit de mine la malul mării.
Mi-e dor să vorbesc cu marea, să-i ascult șoaptele, să-mi asculte gândurile, să-i las tristețile, visurile, să-i primesc liniștea, aerul, căldura, curajul, alinarea, mângâierea, surâsul.
Mi-e dor să uit de tot, să fiu numai eu cu mine. Și marea, cu nisipul fin, cald și auriu, la amiază, purtându-mă-n sărutări răcoroase. Mi-e dor să mă legene valurile la apus, să plutesc spre niciunde, cu privirea spre linia ce unește marea cu cerul albastru. Și să zâmbesc.
Mi-e dor să adorm ascultând marea, să o părăsesc în răcoarea întunericului, să mă las îmbrățișată de urletul valurilor din noapte, să mi se facă pielea de găină. Să nu fiu singură.
Mi-e dor să mă trezesc la mare, să uit de timp, să-i zâmbesc soarelui fierbinte, să mă întind pe țărmul rece și să simt marea. Din nou…
Cu zâmbet,
Maria 🙂