„Dacă ți-aș spune, ai putea trăi cu asta? Dacă aș putea da timpul înapoi, ai uita? Dacă m-aș schimba, ai ierta? Dacă m-aș opri, ai veni?”

Uneori, e mai înțelept să nu dăm răspunsuri.

„Mi-e dor de tot. De mâinile tale mici, de chipul tău, de zâmbetul tău, de sufletul tău curat, mi-e dor să-mi ceri să mă uit în ochii tăi, ca apoi să-mi pui întrebări mari, pe un ton schimbat. Mi-e dor de tine dimineața, mi-e dor să-ți urmăresc zâmbetul în somn, mi-e dor să-mi ceri să te strâng în brațe, ca apoi să pleci, mi-e dor să te văd nervoasă, ca să te iubesc. Erai frumoasă când te supărai și nu mă lăsai nici să te sărut pe frunte. Mi-e dor să-mi spui ce citești înainte de culcare. Mi-e dor să am grijă de tine, mi-e dor să-mi aranjezi gulerul cămășii când plec în grabă. Mi-e dor să fac lucruri de dragul tău, mi-e dor să te ascult, că acum știu că ai dreptate. Mi-e dor chiar să-mi spui că nu vrei să mă mai vezi, că nu vrei să mă mai auzi, să-mi strigi c-ai să mă uiți, că te fac să suferi, iar eu să-ți gust buzele amare, să te strâng în brațe și să nu-ți mai dau drumul. Acum știu că nu trebuia să te las să pleci vreodată. Mi-e dor să-ți fiu în gânduri. Mi-e dor să-mi povestești tot, mi-e dor să-ți fac poze, mi-e dor de sarcasmul tău dulce, mi-e dor să mă alinți. Mi-e dor să te agiți, să te văd când te fâstâcești, să te văd cum ți se umezesc ochii când te bucuri, când râzi cu toată inima. Mi-e dor să-mi invadezi spațiul, mi-e dor de mirosul tău fin, mi-e dor să mă surprinzi, mi-e dor să te cert când întârzii, mi-e dor să mă cerți că mi-am uitat promisiunile ori că ți-am băut cafeaua. Mi-e dor să facem nimicuri împreună, mi-e dor să fii acolo. Mi-e dor să-ți adorm în brațe. Mi-e dor să mă liniștești. Mi-e dor să fim noi. Mi-e dor de tot ce a fost și ar fi putut fi.  Mi-e atât de dor să-mi fii!”

Ploua. Era seară. Te-ai urcat în mașină și mi-ai cerut să conduc. Voiai doar să fim amândoi. Oriunde. Departe. Mi-ai strâns mâna și mi-am dat seama că nu ești bine. Aveai ochii umezi.

Am simțit cum îmi gonea sângele prin vene, cum rațiunea o luase razna, inima urla, timpul se topea, iar lumea să destrăma odată cu mine. Înțelegeam.

Mi-ai luat capul în palmele puternice și mi-ai cerut să rămân. Să nu renunț. Am facut-o.

Am părăsit tot ce a fost odată și a fost cel mai greoi dar sincer gest de iubire pe care l-am făcut până atunci.

În timp, unele povești e mai bine să rămână… „nepovestite”.

În fond… esența, nu forma, contează.

 

M.