Se întâmplă să lași în urmă oameni care te iubeau cel mai mult pe pământ, care ar fi dat orice doar ca tu să zâmbești măcar o singură dată. Lași povești demne de respect, demne de toată admirația, demne chiar de invidia unora. Renunți cu ușurință la relații care, la început, îți erau mângâiere pentru suflet. Îl uiți pe omul care reprezenta tot ce aveai mai bun, mai sincer și mai frumos. Omul pentru care erai TOTUL. Știi că, atunci când spun „tot”, ți se pare puțin. Ai simțit că erai mai mult. Cu toate acestea, pleci mai departe. De ce? Nici tu nu știi. Nici acum. Ai plecat mai departe.

Alți oameni, alte caractere, alte povești. Care, constați, nu seamănă deloc cu ce ai lăsat în urmă. Trăiești niște episoade, înveți, evoluezi, colecționezi amintiri. Te cunoști. Te regăsești și lași în urmă.

Pornești mai departe. Alegi, fie să arunci bagajul cu care te-ai încărcat, fie să îl porți cu tine. Cât poți. Cert e că ai pornit într-o altă direcție și ai dorințe, pasiuni, ambiții mari, țeluri noi, visuri mărețe. Vrei să crezi că toate sunt noi dar, de fapt, tânjești după tot ce ai avut când ai trăit „povestea aia frumoasă”, în care erai… tot.

Și, în momente de slăbiciune, ți se face dor de tot. Dar, cum toate trec, și dorul trece. La un moment dat.

M.

P.S. Pe unde trece dorul, când trece?