Mi se face rău, instant, când văd ce se promovează în societatea în care trăim. Ce-i drept, nu m-aș vedea la vârsta asta pe vremea bunicilor mei dar nici acum nu e prea grozav. Și când mă uit, uneori, în jur, mi se face milă de copiii noștri. Mi-e milă pentru că vor crește într-o lume tulburată, fără scrupule, plină de oameni parșivi, guvernați de răutate și invidie. Ei vor da din coate să supraviețuiască, abia apoi își vor permite luxul de a trăi… decent. Vor crește în timpuri alterate și periculoase, când oamenii îți întind mâna nu să te ajute, ci să te împingă mai aproape de prăpastie.

O să audă că școala, educația, munca cinstită, valorile sunt pentru „fraieri” iar cei „cu cap” sunt cei care au conturile pline, indiferent de mijloace; o să crească, de mici, cu idei de carton și vor tânji după viețile perfecte ale „modelelor” de la televizor, fără să știe că luxul, sclipiciul, laudele ascund, de fapt, lumea superficială și mizerabilă în care se scaldă. Vor avea impresia că dacă nu sunt fashion, nu sunt deloc. Își vor pierde inocența prea devreme.

Și realitatea devine și mai dură.

Copiii noștri vor ieși în parc și vor vedea bărbați ținându-se de mână. E foarte probabil ca al meu, al tău copil să meargă la grădiniță și să constate că unul din colegi nu are mamă. Are doi tați. Copilul tău o să se îndrăgostească. De o fată taare frumoasă. Și  e posibil să descopere că fata superbă nu e fată, e băiat; adică e fată, dar a fost băiat iar acum e fată cu „acte-n regulă”. Pentru că „am evoluat” și se poate.

Evoluție?! Mă întreb câte mai îndură Dumnezeu…

Nu sunt reticentă la nimic pe lumea asta! Nu sunt limitată, încuiată sau cum și-or mai imagina unii (mai ales dintre cei care au „curcubeul” pe rețelele de socializare, semn că ei sunt PENTRU căsătoria între persoane de același sex și, vai, ce deschiși la minte sunt ei, ce open-minded ș.a.m.d.) dar nu pot accepta, efectiv, aceste lucruri. Nu pot! Și nu înțeleg cum alții pot.

Nu judec pe nimeni. Doar constat. Și nu e ce trebuie. Nu mai există rânduială, normalitate sau, mai rău, „normalitatea” a căpătat o altă dimensiune. Există doar un haos extrem de periculos, pe care îl numim, elegant, „evoluție”. Șocant dar, și nu exagerez deloc, constat că, uneori, ca în cazurile de mai sus, sub valori importante precum „egalitate”, „toleranță”, ascundem vicii, păcate, boli grave ale sufletului.

Și ne batem cu pumnul în piept că evoluăm…

Ce urmează? La ce să ne așteptăm? Unde ne îndreptăm?!

 

M.