Când nu-mi place prezentul, îmi amintesc că am refugiul acesta. Și scriu. Și mi s-a tot spus că scriu trist. Păi, când mi-e bine, nu scriu. Nu cred că o face cineva.

Am mai zis, scriu când mi-e urât. 🙂

M-am gândit, mai devreme, să deschid folderul cu amintiri. Nu știu ce-mi veni. N-am zăbovit prea mult și am trecut prin fiecare, rapid, ca să rămân cu zâmbetul pe buze. Același zâmbet ca-n imagini.

De ce, de cele mai multe ori, când suntem fotografiați, zâmbim? Parcă vrem să transmitem doar că suntem fericiți. Poate că, de fapt, în subconștientul nostru vrem să fim fericiți și atât sau, pur și simplu, să ne vedem astfel pentru că tot vrem să atingem apogeul acela la care visăm dintotdeauna. Și nu mai reușim..

Sau vrem doar ca imaginea noastră să fie păstrată așa, a unor oameni fericiți, cu zâmbetul pe buze, cum se spune, ceea ce nu e, neapărat, un lucru rău. Măcar asta să lăsăm.. o imagine cu zâmbet într-o ramă colorată.

Atât, măcar.

M.