Omul se cunoaște pe marginea prăpastiei, în goliciunea sa, când nu știe ce urmează, când se așteaptă la ce e mai rău. Atunci se descoperă, atunci își cunoaște limitele, atunci și le depășește. Se cunoaște profund, prin cel mai discret dans al sufletului său. Și totul, în funcție de oameni. Alți oameni. Cei din jurul său. Ia decizii, face alegeri, schimbări, se schimbă, chiar,  pe sine, în funcție de ceilalți.  În funcție de ceea ce primește.

M-am recunoscut în mai. Într-o noapte de mai. De când? O oarecare noapte de mai. Când binele s-a contopit cu răul.

Mi-am dat refresh după ce, într-o clipă, am simțit că pot să împart cerul în două, că exist, că trăiesc serios. În brațe de dor. Am văzut cea mai frumoasă lună, pe un cer bogat dar trist, am simțit cum plutesc între cer și pământ, cum totul se oprise, parcă făceam plajă pe timp, sufletul era un praf de nisip, mi-am amintit cum îmi bate inima, printre priviri care mă înghețau. În cel mai misterios mod. Mă înecam în frumos. Un frumos chinuitor.

Când ești bine, parcă-ți șoptește Dumnezeu la ureche. Când ce e mai rău stă la pândă, parcă aluneci în cea mai adâncă prăpastie. Fără scăpare.

Tot ce trăim, frumos, trist, divin, suntem noi. Știu că tot ce se întâmplă, e pentru că lăsăm să se întâmple. Permitem ca lucrurile să fie în acea manieră și nu avem voie să ne plângem că se întâmplă, atâta vreme cât noi consimțim.

Astfel, contribuim la devenirea noastră.

 

M.